Sfântul Ieronim

În afara lucrării din colecția sibiană, pot fi semnalate, în ordine cronolgică, exemplarele cu același subiect de la: Madrid (Museo del Prado, 1521), München (Vânzarea Helbing, datat 1528), Madrid (Academia San Fernando, 1535), Anvers (Musées Royaux des Beaux-Arts, 1541), Madrid (Museo del Prado, 1547), precum și cele nedatate de la: Amsterdam (Rijksmuseum), Viena (Kunsthistorisches Museum), Stockholm (National Musuem), Karlsruhe (colecția Hoffmann) s.a. Deși realizarea acestui subiect se eșalonează pe întinderea unui sfert de secol, evoluția ei stilistică nu suferă mari modificări. Încă de la prototipul din 1521, pot fi observate apoi înrudiri cu lucrările cu subiect similar din opera lui Q. Metsys, Dürer și (în gravura) Lucas van Leyden.

Particularitățile exemplarului de la Sibiu vizează câteva repere: expresia ochilor nu trădează tradiționala angoasă, fața - emachiată - nu e excesiv ridată, mâinile, într-o crispare ușoară, sunt lipsite de generalul aspect convulsiv, acordul cromatic roșu-oranj-brun cu alb înlocuiește obișnuitele contraste decorative, în fine, decorul este relativ simplificat. Potrivit lui Paul Philippot, unul dintre cei mai marcanți exegeți ai manierismului din Țările de Jos, Van Reymerswaele instituie, alături de Jan van Hemessen, "intelectualizarea manieristă a formei - pentru-altul", care determină creșterea importanței iconice a prim-planului, care devine oratoric. Van Reymerswaele - la lexiconul temei în discuție - este ab initio novator: îl transferă pe Sf. leronim din peisajul cvasi-montan (Bosch și Patenier) într-un interior neutru esențializat în viata în nemișcare a prim-planului.

Varianta de la Sibiu e una dintre cele mai târzii a seriei respective, databilă în jurul lui 1545. Maniera manieristă e cel mai pregnant detectabilă în exacerbarea formală a "gesticii vorbitoare". Structiv, comput digitalis e fundamentat pe o originală antiteză (compunerea mâinilor, care sugerează dihotomia benedicțiune-indicare craniului, dar poate trimite și la regimul crepuscular al vieții în nemișcare, al graniței iconice dintre avertisment și răscumparare). Treptele timpului purificator sunt sugerate prin intermediul imaginii în imagine (statueta cu Răstignirea lui Christos și Biblia având ca ilustrație Învierea lui Cristos). În cheie iconologică de tip Hans Sedlmayr, sensul analogic e, firește, memento mori. Acestuia îi sunt subordonate reperele iconice ale oglindirii, precum sfeșnicul, irisul ochilor sfântului sau lumânarea stinsă la jumătatea verticalei ei