Amor încordându-și arcul

Tabloul îl reprezintă pe Amor, zeitate înaripată a iubirii, într-o formulă iconografică relativ rară: solitar, legat la ochi, încordându-și arcul. Fundalul întunecat, de inspirație caravaggistă, reliefează puternic personajul luminat intens. Două ipostaze figurative, de regulă tratate separat, se întrepătrund în cazul de față: încordarea arcului și „orbirea”, ambele ca preambul al unei săgetări necugetate și aleatorii. Accentul, în acest tablou, cade îndeosebi pe obturarea vederii, „emblemă” cu o tradiție suficient de lungă, în cultura europeană, încât să genereze interpretări contradictorii. Dacă în Evul Mediu și Renaștere, legătura de pe ochi era asociată cu infidelitatea, întunericul, moartea sau cu destinul „orb”, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când este databil acest tablou, Amor legat la ochi este asociat cu tema castității, în ilustrația corespunzătoare din Iconologia lui Cesare Ripa (ed. 1625). Spre deosebire de sensul inițial, al săgetării necontrolate, semnificația acestei asocieri este tocmai limitarea acțiunii sale, ținerea lui în frâu.